Întoarce pagina – Mingea e la tine!

Posted: 10/04/2010 in Uncategorized

Între 22 şi 24 septembrie a avut loc la Bruxelles – Belgia trainingul de advocacy Turning the Page: Building Your Library Community (adică Întoarce pagina: Formează comunitatea bibliotecii tale), care este implementat cu succes în bibliotecile din Statele Unite de vreo câțiva ani și care urmează să fie adoptat/adaptat și în România în cadrul proiectului Biblionet, prin intermediul Danielei Draghici, specialist-advocacy al IREX România.

Printre participanţii din 10 ţări (Botswana, Bulgaria, Chile, Mexic, Letonia, Lituania, Polonia, România, Ucraina, Vietnam, toate beneficiare ale programului Global Libraries – la noi, Biblionetfinanţat de Fundaţia Bill & Melinda Gates) a avut şi Biblioteca Judeţeană Gh. Asachi Iaşi un reprezentant, pe mine. Ceilalți delegați ai României au fost: Daniela Drăghici și Camelia Crișan, din partea IREX România; Ștefan Ilie – primarul comunei Luncavița, județul Tulcea; Melinda Bedo – Biblioteca Județeană Harghita.

Am parcurs trei zile pline de învățăminte, de experiențe utile, de exerciții, de notițe, de studii de caz, de conferințe, de prelegeri. Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc acum. Ci despre povești. Despre poveștile care i-au inspirat pe alții, determinându-i să facă o schimbare radicală în viața lor. Știu că sună oarecum evanghelistico-propagandistic, dar nu și când îl asculți pe Kevin Carroll, un american de 52 de ani din Philadelphia, căruia nu-i dai mai multe de 35, care a lucrat, printre altele, pentru firma Nike și care ne-a împărtășit cum viața i-a fost decisiv schimbată de o minge. De o simplă minge de cauciuc.


Kevin Carroll

Fiind un sceptic incurabil și conștientizând că este plătit să ne vorbească, la început l-am ascultat pe Kevin cu maximă neîncredere. Mai ales când ne-a atenționat că ne va povesti despre copilăria lui tristă, petrecută în tulburea Americă a anilor 60. M-am gândit că e urât din partea lui să ia bani dând din casă, cum se spune. Încet-încet însă, m-am lăsat în voia poveștii lui. Părăsit de tată pe când avea 4 ani, primii ani din viață și i-a petrecut, împreună cu mama și cei doi frați ai lui, într-o rulotă, vagabondând dintr-un camping în altul. Asta până la vârsta de 6 ani, când mama, dependentă de droguri și alcool, i-a abandonat la rându-i, într-o parcare, sub consemnul strict de a părăsi rulota până la întoarcerea ei. Cei trei frați, de 4, de 6 și de 8 ani, au stat 4 zile închiși, fără hrană, fără apă, fără electricitate, până când și-au făcut, în sfârșit, curaj să plece după ajutor la prima casă, unde i-au cerut unei femei să dea telefon bunicului lor. Au aflat astfel că sunt la vreo 300 de kilometri distanță de casă, că nu poate veni nimeni după ei, că tot ce le rămâne de făcut este să se urce de capul lor în autobuzul de Philadelphia și să-l convingă pe șofer să-i accepte cu plata biletelor la destinație.

Trei copii, de până în 8 ani, la 300 de kilometri de casă, confuzi, flămânzi, disperați, nevoiți să-și poarte singuri de grijă, iată ingredientele unei povești destinate a se încheia nefericit pe ecranele televizoarelor, la știrile de după-amiază. Numai că n-a fost să fie așa, cei trei au ajuns cu bine în Philadelphia, au fost luați în grija bunicului și dați la școală. Kevin Carroll, însă, s-a împăcat greu cu gândul de a fi părăsit de către părinți și s-a transformat într-un singuratic copil-problemă, chiulind de la ore și implicându-se des în bătăile din curtea școlii.

Până în ziua când a găsit pe terenul de joacă de lângă casă o minge din cauciuc abandonată, pe care a început s-o lovească cu furie, într-un joc inventat de unul singur, descărcându-și frustrările acumulate, răspunzându-și, prin loviturile date mingii, la întrebările chinuitoare din mintea sa: De ce l-au părăsit părinții? Ce-o să facă de-acum înainte? Ce-o să se aleagă de el și de frații lui dacă bunicul n-o să mai fie?… Orbit de furie, captivat în universul jocului, extenuat de fuga nebună după balon, n-a observat că în juru-i s-a adunat o mulțime de băieți de vârsta lui, care-l priveau cu surprindere, iar când cel mai mare l-a strigat, întrebându-l ce face aici, de unul singur, s-a îndreptat spre ei, pregătit de ce poate fi mai rău. Vrei să te joci și tu cu noi?, a continuat însă acel băiat, și atunci pentru Kevin totul s-a schimbat. A înțeles că nu este alungat, ci acceptat, a priceput că, în lume, există și mâini întinse, nu numai pumni strânși.

A găsit în echipă o familie, a văzut în sport un refugiu și a continuat să-l practice toată viața. A jucat baschet, atletism, fotbal de performanță și a făcut, dintr-o minge un întreg personaj, în încercarea de a oferi copiilor de pretutindeni șansa de a-și transforma destinul prin mișcare și efort fizic. Dintre numeroasele campanii desfășurate de-a lungul timpului, două mi-au reținut atenția în mod deosebit. În prima din ele, a inițiat un schimb cu copiii din țările subdezvoltate, oferind mingi noi în locul celor confecționate din cârpe, din șosete, din benzi de cauciuc, din lemn (sic!). În cea de-a doua, împreună cu Kurt Perschke, a ridicat în mai multe orașe de pe glob (Barcelona, Sidney, St. Louis, Portland) o minge roșie uriașă, în încercarea de a schimba percepția publică despre joc și de obține confirmarea faptului că adulții au uitat cum să privească lumea într-un mod creativ. Fiindcă, în vreme ce copiii alergau către minge, o loveau, se respingeau din ea, adulții, pur și simplu, o ignorau, n-o vedeau. Pentru ei, mingea nu era acolo. O minge cu un diametru de 5 metri și 100 de kilograme!!!

Concluzia? Simplă, dar cuprinzătoare, așa cum am înțeles-o eu de la Kevin: Creativitatea copilului din voi așteaptă să fie redescoperită. N-o ignorați! Mingea e la voi!

(Bogdan Ghiurco, bibliotecar – Biblioteca Județeană Gh. Asachi Iași)

Anunțuri

Comentariile sunt închise.